Antieroul, așa cum putem deduce intuitiv din chiar acest cuvânt, este un personaj la polul opus față de ”erou”. Într-o interpretare simplistă, și în general până spre anii 1700 în literatură, eroul era personajul atribuit cu calități pozitive, pe care îl urmărim în scopul său nobil de a salva lumea, dragostea, de a repara nedreptăți și, în general, de a face binele să triumfe.
Prin deducție logică, antieroul (sau antieroina) a fost construit pentru a fi, deci, personajul ”rău”. În timp, lucrurile s-au mai nuanțat (nu extrem de mult, depinde ce gen de filme consumi) și personajul principal a început să nu mai fie chiar așa perfect și drept. A fost un prim pas în a contura conceptul de ”antierou”, care de-a lungul istoriei literare nu a avut numai sensul de the bad guy/girl, ci și de personaj care nu e ”special” — nu e, deci, înzestrat cu perfecțiunea eroului și nu are întotdeauna atributele speciale care ne fac să ne uităm la el ca la un zeu (sau zeiță).
Adică nu e erou în sensul cu care fuseseră obișnuiți oamenii. În film, personajele villain au devenit foarte populare după al Doilea Război Mondial și în special după 1960 pare că au început să ocupe din ce în ce mai mult spațiu în atenția publicului.
Seducția personajului negativ
Galeria de personaje la care ne gândim instant când spunem ”erou negativ” în filme este plină de personaje seducătoare, fie chiar prin frumusețea lor fizică, fie printr-o carismă greu de explicat, un ”ceva” care te face să nu îți mai poți lua ochii.
Dar de ce ne fascinează ”răul” în această formă? Câteva ipoteze spun că putem rezona empatic cu părți sau acțiuni ale acestor personaje ca într-un fel de role play în care facem lucruri de nefăcut însă, de fapt, suntem acasă sub plapumă și nimeni nu ne va pedepsi — un soi de transfer, deci. Aici o analiză interesantă care pornește de la teoria Jungiana de integrare a entităților întunecate ale sinelui prin film.
Încă o explicație ar mai putea fi nevoia de a înțelege cum funcționează o minte atât de deviantă — adică toți suntem un pic devianți, dar tipii ăștia s-au dus foarte departe — și vrem să înțelegem cum de s-a ajuns până acolo încât un personaj ca Hannibal Lecter mănâncă agenți FBI la cină. Privindu-le cum acționează, încercăm să ”vânăm” o explicație, ca un studiu de caz în care putem observa comportamentul unei persoane pe nu am vrea niciodată să o întâlnim în viața reală.
Și încă o explicație ar mai putea ține și de faptul că, din punct de vedere narativ, personajele negative sunt de obicei motorul acțiunii. Ele aduc răsturnări, provoacă situații spectaculoase, fac lucruri de necrezut. Cu alte cuvinte, ele sunt cele care ne țin atenția.
Carismatici sau nu, ușor de înțeles sau nu, antieroii pot fi recunoscuți după capacitatea lor de a opera într-o zonă morală gri, după lipsa de principii, capacitatea de a face rău pentru a-și urmări scopurile, de a fi antisociali / distructivi / autodistructivi și un pericol pentru ceilalți. Manipulatori, egoiști, lipsiți de principii, violenți, iar lista poate continua.
Cum îi scriem?
Pe cât de mare este forța lor de atracție, pe atât de dificil sunt de scris acești antieroi, mai ales în zilele noastre când această galerie s-a diversificat. O cheie când construim un personaj negativ reușit: să îi construim și momente care contrazic modelul de villan - momente de umanitate. O capcană poate fi să îl facem ”the bad guy/gal” în absolut, ceea ce e și plictisitor, și foarte ușor de anticipat.
Practic, o să avem un individ sau individă care o să facă numai lucururi reprobabile și de câte ori o sa îl/o vedem o să ne enerveze îngrozitor și o să vrem să plecăm sau să închidem ecranul.
Lucrurile devin interesante atunci când personajul negativ, așa enervant cum e, are un moment de umanitate, sau când are un conflict interior din care ne dăm seama că înțelege că e greșit ce face și totuși nu își poate înfrânge slăbiciunile. Toate aceste aspecte contribuie la construcția unui personaj tridimensional — adică, un personaj complex, paradoxal, care are și zone sensibile.
Conflictul interior — un element bun în a ne asigura că personajul nostru e tridimensional, contrariant și imprevizibil. Deși l-am stabilit ca antierou, e interesant să construim așteptarea că se poate schimba (sau că măcar își propune asta). De exemplu, personajul lui DiCaprio în ”Flowers of the Killer Moon”, care își motivează acțiunile prin dragostea lui infinită de bani și care este fascinant pentru că înțelegem că, deși își iubește soția, background-ul lui este mai puternic în a-i determina slăbiciunile.
Background-ul este alt element cheie care ne poate ajuta să înțelegem de ce face ce face personajul negativ și care vine împreună cu ideea că e mereu util să facem diferența dintre a înțelege de ce face ce face și a fi de acord cu ce face. Dacă înțelegem că personajele noastre au, de exemplu, răni prea adânci pentru a fi vindecate, traume, ori sunt victime ale unui sistem disfuncțional, avem, din nou, un personaj tridimensional și interesant.
E important să aflăm, de exemplu, despre Tommy Shelby că trăiește cu PTSD ca să înțelegem de ce acționează așa. Deși asta nu înseamnă că suntem de acord cu acțiunile lui. Sau, în cazul lui Hannibal Lecter, este important să înțelegem trecutul său de violență și cum poate modela acesta o minte umană — ceea ce nu înseamnă că vom fi de acord cu alegerile lui culinare. Oricând este folosit, background-ul adaugă întotdeauna adâncime.
Am mai menționat carismatic? E interesant de analizat acest aspect pentru că ne ajută să construim mecanismele prin care acești antieroi relaționează cu personajele din poveste — cu ce îi țin pe ceilalți ”în plasa lor”, ce îi face pe oamenii care relaționează cu ei să rămână în contact cu acești villains? E util de depistat care e puterea lor de seducție, pentru că asta ne echilibrează și celelalte personaje. Altfel, dacă un individ face lucruri reprobabile, e neplăcut ca prezență și îi discreditează pe cei care vin în contact cu el, atunci de ce nu pleacă?
Ca încheiere, putem spune că, odată cu diversificarea atât de mare a felului și mediilor în care spunem povești, se diversifică și noțiunile de bine și rău în storytelling. Iar asta nu poate fi decât o veste bună, pentru că e mereu interesant să urmărim cum răspund la provocare poveștile noi care apar pe toate ecranele, mari și mici, care ne înconjoară.